Dimensiunile parteneriatului educational

Parteneriatul educațional este unu dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane.Este un concept și o atitudine în câmpul educației. Ca atitudine, parteneriatul presupune:
- acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite;
- egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă comună;
- interacţiuni acceptate de toţi partenerii;
- comunicare eficientă între participanţi;
- colaborare (acţiune comună în care fiecare are rolul său diferit;
- cooperare (acţiune comună în care se petrec interrelaţii şi roluri comune).

Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare si colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional.El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali.

Parteneriatul educațional se desfașoară împreuna cu actul educațional propriu-zis.El se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali.

Parteneriatul educațional se realizează între:

-instituțiile educației: familie, școală și comunitate;

-agenții educaționali:copil, parinți, profesori, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuți etc.)

-membrii ai comunitații cu influentă asupra creșterii, educării și dezvoltarii copilului(medici, reprezentanții ai bisericii, ai poliției etc.);

-influențele educative exercitate la anumite moment asupra copilului;

-programele de creștere, îngrijire și educare a copilului;

-formele educației în anumite perioade.

Parteneriatul educațional – factor esențial în managementul școlar

În contextul unei societăţi care se schimbă, învăţămantul românesc trebuie să-şi asume o nouă perspectivă asupra funcţionării şi evoluţiei sale. În cadrul acestei perspective, parteneriatul educaţional trebuie să devină o proprietate a strategiilor orientate către educarea tinerilor.

            Odată cu schimbările ce se petrec în societatea românească apar exigenţele legate de orientarea copiilor într-un univers  informaţional dinamic, diversificat şi uneori contradictoriu şi necesitatea racordării permanente a şcolii la realitate.

            Pornind de la aceste exigenţe, asumarea şi practicarea efectivă a parteneriatului educaţional trebuie să se bazeze pe un consens axiologic al tuturor categoriilor interesate în dezvoltarea educaţiei.

            Pentru a realiza un parteneriat construit pe baza valorilor democratice trebuie să se opereze o schimbare de valori, atitudini şi comportamente la nivelul tuturor factorilor sociali implicaţi. Aceste schimbări  fundamentale care condiţionează parteneriatul educaţional pot fi realizate prin elaborarea şi derularea efectivă a unor proiecte educaţionale în regim de parteneriat.

            În mod concret, realizarea parteneriatului începe prin constituirea unui grup partenerial, care include pe lângă şcoală şi reprezentanţii diferitelor categorii şi instituţii ale comunităţii. Coeziunea şi eficienţa grupului sunt condiţionate de asumarea şi promovarea unor valori comune la nivelul tuturor partenerilor implicaţi;

-        asigurarea egalităţii şanselor în educaţie;

-        revigorarea spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare;

-        promovarea dialogului, transparenţei şi a comunicării deschise;

-        încurajarea iniţiativei şi a participării;

-        dezvoltarea cooperării şi a colaborării;

-        structurarea disciplinei şi a responsabilităţii;

-        armonizarea condiţiilor specifice cu exigenţele sociale;

În cadrul parteneriatului educaţional, şcolii îi revine rolul de promotor; catalizator şi intermediar, prin reprezentanţii săi. Având trăsături caracteristice ce o deosebeşte de celelalte organizaţii care funcţionează în cadrul comunităţii, unitatea şcolară poate transforma coordonatele sale specifice în atuuri care să îi permită iniţierea şi/sau dezvoltarea parteneriatului educaţional. Pentru a-şi asuma un asemenea rol, şcoala trebuie să admită o serie de principii fundamentale; lărgirea caracterului participativ, al managementului şcolar, atragerea familiei ca principal partener al şcolii, sensibilizarea tuturor categoriilor care pot avea o relativă disponibilitate în raport cu problemele şcolii şi cu suţinerea sa.

O educaţie completă, înţeleasă atât în sens afectiv, cât şi instructiv, nu o pot oferi decât familia şi şcoala, împreună. Îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei implică respectarea unei cerinţe esenţiale şi anume colaborarea permanentă şi nemijlocită cu şcoala, sprijinirea ei în îndeplinirea funcţiei educative complexe, participarea părinţilor la activităţile şcolii.

Colaborarea familiei cu şcoala este o condţie importantă a unirii eforturilor în educarea copiilor. Comportarea elevilor în şcoală şi în afara ei nu-i poate lăsa indiferenţi pe profesori şi pe părinţi. Problemele tratate de profesori cu părinţii trebuie să reflecte necesităţile stringente ale vieţii, ale şcolii, ale instruirii şi educării eficiente a elevilor, la soluţionarea cărora sunt angajate, deopotrivă, şcoala şi familia.  Privită în timp, familia a constituit prima şcoală a omenirii şi constituie şi azi prima şcoală a copilului.

. În relaţiile dintre şcoală şi părinţi pot să apară disfuncţii generate de: lipsa de interes din partea părinţilor în raport cu educaţia şi cu evoluţia propriilor copii, problemele severe cu care se confruntă unele familii, marginalizarea sau automarginalizarea unor familii defavorizate, resticţiile care ţin de timpul limitat şi de lacunele informaţionale. De aceea, şcoala trebuie să-şi asume ca priorităţi:

-atragerea şi sensibilizarea familiei;

-elaborarea şi aplicarea sistematică a unor proiecte de parteneriat cu părinţii;

-comunicarea unor informaţii clare cu privire la şcoală, activităţile şi problemele ei;

            -organizarea unor activităţi extraşcolare în regim de parteneriat;

           -crearea unor asociaţii comune care să se unească părinţi ai elevilor, cadre didactice;

În ultimul deceniu, pe fondul schimbărilor sociale parcurse de societatea românească, s-a înregistrat o proliferare a organizaţiilor cu caracter nonguvernamental, care şi-au asumat roluri specifice, inclusiv în domeniul educaţiei. O parte din aceste organizaţii au derulat proiecte şi activităţi care au avut un impact semnificativ fie asupra educaţiei, fie asupra comunităţilor în cadrul cărora unităţile de învăţământ îşi desfăşoară activitatea. Alături de aceste demersuri generale organizaţiile s-au implicat în proiecte, activităţi adresate implicit educaţiei şi unităţii de învăţământ.      
            -consiliere şi orientare vocaţională ;

-consilierea părinţilor şi educaţia familiei ;

-facilitarea obţinerii unor resurse materiale şi financiare la dispoziţia unităţilor de învăţământ;

-sensibilizarea instituţiilor şi categoriilor comunitare în raport cu şcoala şi

cu educaţia.

            Managerul modern trebuie să ofere copiilor un mediu de experienţă bogat care să rezoneze cât mai mult cu tendinţele interne ale copilului, care-i provoacă dezvoltarea, creşterea, să înlesnească  firesc şi simplu  contactele umane, comunicarea socială, colaborarea, ştiind că ele sunt condiţiile favorabile exprimării libertăţii persoanei.

            Centrat pe redistribuire deciziei şi a contactului, managementul educaţional modern extinde posibilitatea copiilor de participare la delimitarea şi susţinerea propriului lor destin, în condiţiile în care apelează cât mai puţin la constrângere şi cât mai mult la cooperare.

Relaţia şcoală – familie în societatea românească

În familie, şomajul, sărăcia şi numărul crescând de familii dezorganizate, liberalismul prost înţeles al educaţiei se răsfrânge asupra copilului, determinând slabirea morală si cea a afecţiunii părinteşti, afectarea echilibrului psihic al protagoniştilor, abandonul şcolar, vagabondajul, delincvenţa.

În şcoală, deşi există consens explicit în ceea ce priveşte prioritatea formativului asupra informativului, o programă, un inspector pe probleme educative, preocupările educative în general sunt neglijate sau plasate în derizoriu; dirigenţia este adesea o oră săracă în relația professor-elev; consilierea şi orientarea reprezintă deocamdată doar concepte frumoase; activităţile extracurriculare lipsesc aproape cu desăvârşire fiind reprezentate, în cel mai fericit caz, de unele acţiuni circumstanţiale.

Educatorul nu este deprins încă cu dialogul persuasiv. Lipseşte comunicarea, apropierea de elev. Anturajul este puternic marcat de climatul social: delincvenţa juvenilă este în creştere, fumatul, consumul de alcool, droguri şi vagabondajul au câştigat teren printre tinerii de vârste fragede; violenţa, pornografia şi promiscuitatea au invadat strada.

O şcoală de calitate şi de succes nu poate fi înţeleasă astăzi în afara unei redimensionări a relaţiei şcoală – familie. Realitatea pare să confirme această supoziţie.

Cauzele sunt variate:

Climatul familial s-a deteriorat sub presiunea şomajului, grijilor materiale, pierderii încrederii în valori, marasmului cvasigeneral;

Părinţii sunt încă victime ale vechii mentalităţi conform căreia absolvirea şcolii este garantată din start. Ei aşteaptă încă „totul” de la şcoală. Puşi în faţa unor eşecuri şcolare ale copiilor ei încă nu reacţionează în mod adecvat în raport cu obligaţiile lor fireşti, încurajând astfel apariţia fenomenului de abandon şcolar, fuga de la ore, vagabondajul etc.;

Neînţelegându-şi corect rolurile, cadrele didactice şi părinţii se învinovăţesc reciproc. Şcoala îi acuză pe părinţi de incompetenţă educaţională, de dezinteres, pretenţii exagerate şi chiar agresivitate. Părinţii, în schimb, fie pretind profesorilor o atitudine mai intransigentă faţă de elevi, confundând dialogul democratic elev – profesor cu familiarismul păgubos, fie le impută insuccesele copiilor, neînţelegând exigenţele prezentului;

Oferta educaţională a şcolii este redusă sau inadecvată în raport cu aşteptările şi nevoile de educaţie ale părinţilor, deoarece profesorii nu cunosc prea bine aceste nevoi şi nici nu se ocupă de ele; în plus, lipsesc formele instituţionalizate moderne şi active de educaţie a părinţilor şi de parteneriat, forme care ar trebuie să ia locul celor rutiniere şi formale de până acum;

Constatăm eşecul şcolar al multor elevi din clasele sociale defavorizate. În faţa acestei situaţii, educatorii şcolari greşesc şi ei adeseori catalogând de la bun început elevii şi păstrând această atitudine discriminatorie pe durată lungă, de obicei până la sfârşitul ciclului şcolar.